autoportret

moartea mă cară-n spinare agale şi oricîte ceaiuri apuc mîinile tremură şi tac şi tac şi tac cu buzele
întredeschise

genunchi ţin căni în echilibru nostalgic ştiu despre tine atît cît să-mi împletesc oasele

moartea mea e o femeie frumoasă nemaivăzută merge deabuşilea printr-un labirint alb negru
şi infuzii de ceai ne inundă claritatea despre ea i ştiu doar mînecile largi şi vii din muşeţel
şi palmele reci mai reci ca-le mele

pe extremitatea picioarelor două tărtăcuţe verzi ca doi pumnii vărgaţi

cu picioarele întredeschise îţi voi vorbi despre moartea mea
cu ceşti vărsate şi toate hainele aruncate pe geam voi explica nebunia
cu părul roşu şi sînii verzi te voi lăsa să faci dragoste cu ea prin mine

trebuia să îţi spun toate astea ca şi cum ai fii aici labirintul ăsta are oglinzi mă vad des şi multiplu
călăresc multe femei nici una nu-i a ta

pe curburi albe sfori în noduri marinăreşi tu şi moartea mea osificaţi fără să vreţi în mine
o sete nervoasă de păcat



2011-05-04